Manual

Capitolul 3: Istorie

Perioada

410–1066 d.Hr.

Lectură

aproximativ 15 min

Întrebări

11 întrebări

Anglo-saxonii și vikingii: cum și-a primit Anglia numele

Ce înseamnă, de fapt, cuvântul England (Anglia)?

Vine din engleza veche, de la Englaland: „țara anglilor”. Anglii nu erau originari din Britania. Erau coloniști veniți peste mare după plecarea romanilor, din zona în care se află astăzi nordul Germaniei și Danemarca. Capitolul începe chiar în momentul în care ei debarcă pe țărm. Urmează corăbiile lungi ale vikingilor, un rege care a lăsat niște turte să se ardă și un rege danez despre care se spune că le-ar fi poruncit valurilor să se oprească.

1. 410Armata romană pleacă; iuții, anglii și saxonii invadează unii după alții
2. 563Sfântul Columba întemeiază o mănăstire pe insula Iona
3. 597Sfântul Augustin sosește la Canterbury, venind de la Roma
4. În jurul anului 600Regatele anglo-saxone sunt în mare parte formate, mai ales pe teritoriul Angliei de azi
5. 789Primul raid al vikingilor
6. 793Vikingii atacă mănăstirea de la Lindisfarne
7. Secolul al IX-leaKenneth MacAlpin unește nordul; Alfred cel Mare îi învinge pe vikingi
8. 1016Cnut, un danez, devine rege al Angliei
9. 1066Cucerirea normandă (capitolul următor)

Romanii pleacă, sosesc trei triburi

După ce armata romană a plecat, în anul 410 d.Hr., Britania a fost invadată din nou, de data aceasta de triburi din nordul Europei:

• Iuții (Jutes): din Jutland (Iutlanda), pe teritoriul Danemarcei de azi.
• Anglii (Angles): din zona în care se întâlnesc astăzi Germania și Danemarca.
• Saxonii (Saxons): din ceea ce este astăzi nordul Germaniei.

Limbile lor stau la baza englezei moderne. Până în jurul anului 600 d.Hr., anglo-saxonii (Anglo-Saxons) întemeiaseră mai multe regate în Britania, majoritatea pe teritoriul Angliei de azi.

Totuși, anglo-saxonii nu au stăpânit niciodată Scoția (Scotland) și nici unele părți din vestul Britaniei, inclusiv cea mai mare parte a Țării Galilor (Wales) de astăzi.

Noii veniți și-au adus și propriii zei, iar pe doi dintre ei îi întâlnești și azi, în fiecare săptămână. Wednesday (miercuri) este „ziua lui Woden”, iar Thursday (joi) îi aparține lui Thunor, zeul tunetului, cunoscut în miturile nordice drept Thor.

Sutton Hoo: corabia unui rege sub o movilă

La Sutton Hoo, în comitatul Suffolk, în estul Angliei, se află mormântul unui rege anglo-saxon. Când a murit, a fost așezat într-o corabie, împreună cu comori și armură, iar corabia a fost îngropată sub o movilă uriașă de pământ.

Movila a fost deschisă în 1939, când proprietara terenului, Edith Pretty, i-a cerut lui Basil Brown, un arheolog autodidact, să sape în ea. Acesta a găsit o corabie lungă de aproximativ 27 de metri. Solul acid mâncase tot lemnul, dar aproape fiecare nit de fier era încă la locul lui, așa că arheologii au putut reconstitui forma întregii corăbii după ele.

Nimeni nu a notat numele regelui mort. Cel mai probabil este vorba de Rædwald, regele East Anglia (Anglia de Est), care a murit în anii 620. Săpăturile au devenit mai târziu un film Netflix din 2021, The Dig.

Creștinismul sosește din două direcții

Creștinismul ajunsese pentru prima dată în Britania încă din vremea romanilor, dar anglo-saxonii, când au sosit, nu erau creștini. În această perioadă au venit în Britania misionari (oameni trimiși să răspândească o religie) ca să predice credința creștină. Au venit pe două căi, una în nord și una în sud:

• În nord, din Irlanda:
  • Sfântul Patrick (St Patrick), care a devenit mai târziu sfântul patron al Irlandei.
  • Sfântul Columba (St Columba), care a întemeiat o mănăstire pe Iona, o insulă din largul coastei de azi a Scoției.
• În sud, de la Roma: Sfântul Augustin (St Augustine) a condus un grup de misionari și a devenit primul arhiepiscop de Canterbury (Archbishop of Canterbury).

De ce îi păsa Romei de această insulă îndepărtată explică o poveste celebră. Se spune că Pope Gregory I (Papa Grigore I) a văzut într-o piață din Roma niște tineri sclavi cu părul blond și a întrebat de unde sunt. Când i s-a spus că sunt angli (Angli), ar fi răspuns: „Nu angli, ci îngeri (angeli).” Povestea a fost consemnată pentru prima dată cam o sută de ani mai târziu, deci este o legendă, dar se reține ușor.

Misionarul trimis de Grigore, Sfântul Augustin, a debarcat în regatul Kent în 597. Soția regelui era deja creștină, așa că Augustin și-a stabilit baza la Canterbury, iar până astăzi arhiepiscopul de Canterbury este conducătorul spiritual al Bisericii Angliei (Church of England).

Vikingii: prădători veniți de pe mare

Timp de aproape două secole după sosirea Sfântului Augustin, mănăstirile și bisericile s-au răspândit în toate regatele anglo-saxone. Apoi, de peste mare, a venit un nou pericol. În anul 789 d.Hr., vikingii (Vikings) au venit pentru prima dată în Britania. Țările lor de origine erau Danemarca, Norvegia și Suedia. La început veneau să jefuiască orașele de pe coastă, luând bunuri și ducând oameni în sclavie. Mai târziu, unii dintre ei au rămas și și-au întemeiat propriile comunități în estul Angliei și în Scoția.

Prima vizită a mers prost de la bun început. Cronica anglo-saxonă (Anglo-Saxon Chronicle) consemnează că trei corăbii au acostat la Portland, în Dorset, în sudul Angliei. Dregătorul local al regelui (reeve) i-a luat drept negustori și a mers călare să le spună să se prezinte în orașul regelui, iar ei l-au ucis pe loc. Este primul atac viking asupra Angliei consemnat în scris. Ciudat este că Cronica îi numește „primele corăbii ale danezilor”, deși spune că veneau din Hordaland, în Norvegia: pe atunci englezii îi numeau adesea pe toți vikingii „danezi”.

Alfred cel Mare: singurul rege englez de origine numit „cel Mare”

În fața vikingilor, regatele anglo-saxone din Anglia s-au unit sub conducerea lui Alfred cel Mare (Alfred the Great), iar acesta i-a învins pe vikingi.

În 878, Alfred l-a învins pe conducătorul viking Guthrum în bătălia de la Edington (Battle of Edington). Guthrum s-a predat și a fost botezat creștin, iar Alfred i-a fost naș.

Înainte de asta, Alfred a fost cât pe ce să piardă totul. La începutul anului 878, vikingii l-au luat prin surprindere și a trebuit să se ascundă în mlaștinile din sud-vestul Angliei. Se povestește că a stat la o țărancă, iar aceasta l-a rugat să aibă grijă de niște turte (pâinițe mici) care se coceau lângă foc. Alfred era atât de preocupat de regatul său încât le-a lăsat să se ardă, iar femeia, care habar n-avea că el e regele, l-a certat. Este o legendă, nu ceva consemnat în acea vreme, dar aproape orice copil britanic a auzit-o.

Danelaw: vikingii în numele de locuri

Mulți vikingi s-au stabilit definitiv, mai ales în estul și nordul Angliei. Această zonă se numea Danelaw, adică teritoriul în care se aplica legea daneză.

Chiar și astăzi, multe nume de locuri de acolo provin din limbile vikingilor, cum ar fi Grimsby și Scunthorpe. Cu timpul, coloniștii vikingi s-au amestecat cu localnicii, iar unii au devenit creștini.

Dacă te uiți mai atent, rădăcinile vikinge apar peste tot. În Domesday Book, Scunthorpe este scris Escumesthorpe, „ferma lui Skuma”, iar terminația -by din Grimsby înseamnă „sat” în norvegiana veche (Old Norse). Au venit și cuvinte de zi cu zi: sky (cer), egg (ou), knife (cuțit) și chiar they (ei). Window (fereastră) a fost odinioară vindauga, un „ochi al vântului”: o gaură în perete prin care intra vântul.

Nordul: apare numele „Scoția”

Anglia nu era singura țintă. În nord, pericolul viking i-a făcut pe oameni să se strângă în jurul unui singur rege: Kenneth MacAlpin, cunoscut și ca Kenneth I. Din această perioadă, oamenii au început să numească țara Scotland (Scoția).

Familia regală a lui Kenneth își trăgea originea din zona din jurul insulei Iona, insula Sfântului Columba, așa că Iona a devenit mai târziu locul de înmormântare al regilor Scoției. Se spune că în cimitirul de acolo odihnesc zeci de regi scoțieni timpurii.

Cnut: regele danez care le-a poruncit valurilor să se oprească

Mai la sud, după Alfred, regii anglo-saxoni au continuat să conducă teritoriul Angliei de azi, cu excepția unei scurte perioade în care pe tron au stat regi danezi. Primul dintre ei a fost Cnut, numit și Canute. Este cunoscut adesea drept Cnut cel Mare (Cnut the Great).

Cnut a devenit rege al Angliei în 1016. Mai târziu a devenit și rege al Danemarcei și rege al Norvegiei, conducând un mare regat în jurul Mării Nordului până la moartea sa, în 1035.

Cnut este ținut minte mai ales pentru o poveste despre mare. Și-a pus tronul pe țărm și a poruncit fluxului să se oprească, dar apa a venit oricum și i-a udat picioarele. Povestea e luată adesea drept o glumă despre orgoliul lui, dar la origine însemna exact opusul: le arăta curtenilor care îl lingușeau că puterea unui rege are limite și că numai Dumnezeu poate porunci mării. Povestea apare pentru prima dată la vreo sută de ani după moartea lui, în lucrarea istoricului din secolul al XII-lea Henric de Huntingdon (Henry of Huntingdon), deci este o legendă.

După moartea lui Cnut și a fiilor săi, tronul a revenit anglo-saxonilor și a trecut la Eduard Confesorul. Când Eduard a murit fără copii, în ianuarie 1066, trei bărbați s-au grăbit să revendice coroana. De aici începe capitolul următor.

Rezumatul capitolului

Înapoi: Istorie